Dacă citești acest articol, probabil că și tu te gândești la o operație de augmentare mamară. Și eu am fost în locul tău. Am căutat experiențe reale, am citit zeci de povești și am încercat să îmi imaginez cum va fi. Tocmai de aceea am decis să povestesc, pas cu pas, cum a fost pentru mine.
Sper ca experiența mea să îți răspundă la întrebările pe care și eu le aveam înainte de operație și să te ajute să pornești la drum cu mai multă încredere.
- De ce am ales să fac această operație
- Cum mi-am ales medicul
- Analizele
- Înainte de operație
- Ce am împachetat
- Ziua operației
- Cum m-am trezit după operație
- Prima noapte
- Prima zi după operație
- Recomandari si restrictii
- Prima săptămână
- Prima lună
- Trei luni
- Controalele postoperatorii
- Ce nu mi-a spus nimeni
De ce am ales să fac această operație
Haideți să începem cu începutul. De ce am ales să fac această operație, la aproape 40 de ani?
Unii mi-au spus că este cam târziu, alții m-au încurajat. Adevărul este că nu m-a interesat părerea nimănui. Am făcut-o pentru că, la aproape 40 de ani, mi-am dorit să arăt mai mult a femeie decât a fetiță.
Am pornit, practic, de la zero. În sensul că nu aveam sâni aproape deloc (nici măcar jumătate de cupă A). Nu am fost frustrată și nici nu m-a deranjat foarte tare. Purtam mărimea S la bluze și M la pantaloni, însă rochiile nu reușeau niciodată să mi se potrivească perfect: ori erau prea largi în partea de sus, ori prea strâmte în talie. Așa că, ani la rând, am purtat aproape exclusiv rochii maxi, unde diferența nu era atât de evidentă.
La nunți și alte cumetrii aveam mereu aceeași problemă. Trebuia să merg la croitor pentru modificări sau să aleg dintre doar două croieli care mă avantajau: empire sau A-line. Atât.
Cât am fost mai tânără, nu am simțit că este o problemă. Desigur, mi-aș fi dorit sâni mai mari, însă nu era ceva care să mă consume. În plus, mă speriau ideea unui corp străin, operația în sine, recuperarea și toate restricțiile de după. Eram convinsă că voi avea o grămadă de restricții pentru tot restul vieții.
Între timp, medicina evoluase foarte mult, iar doctorul la care îmi doream să mă operez căpătase deja o experiență impresionantă și devenise cunoscut chiar și peste granițele României. Așa că mi-am făcut curaj și m-am programat la consultație.
Cum mi-am ales medicul
Știam la ce medic voi merge. Știam asta încă de câțiva ani, din momentul în care m-am hotărât că, într-o zi, voi face acest pas (deși nu știam exact când).
Este foarte important să alegeți un medic cu experiență și cu care simțiți că rezonați. Fiți conștiente că absolut toți medicii buni vor avea și recenzii mai puțin pozitive. Este perfect normal. Nu există doctor cu o rată de succes de 100%, mai ales atunci când vorbim despre cineva cu mulți ani de experiență și mii de intervenții realizate.
Ce am urmărit eu? Să fie ferm și sincer atunci când îmi explică lucrurile, să fie etic, profesionist și să îmi inspire încredere. Și l-am găsit.
Prima și singura consultație cu doctorul
Într-o zi, m-am hotărât să pun mâna pe telefon și să îmi fac programare la consultație. M-am programat pentru o discuție în luna februarie și, încă de atunci, am stabilit și data operației: sfârșitul lunii aprilie.
Consultația a fost destul de scurtă, pentru că eu știam deja ce îmi doream: sâni! Nu îi voiam exagerați, ci cât mai naturali. Am mers pe mâna medicului în ceea ce privește dimensiunea și forma implantului (305 cc, anatomic) și nu regret nicio clipă alegerea făcută.
Prietenele mi-au spus că vor fi prea mici și că ar fi trebuit să aleg ceva mai mare. Cel mai probabil, și vouă o să vă spună cineva același lucru. Dar alegerea trebuie să fie a voastră, împreună cu medicul. Dimensiunea implantului depinde de foarte mulți factori: lățimea toracelui, cantitatea de glandă mamară, elasticitatea pielii și multe altele.
Ce întrebări am avut?
Știind că urma să aleg un implant anatomic, prima mea întrebare a fost:
– O să se rotească în timp?
Răspunsul a fost un „Nu.” ferm.
Mi-a arătat un implant anatomic, mi-a explicat forma lui și mi-a spus că îl va poziționa submuscular, astfel încât să stea fix pe poziție.
Tot el mi-a spus, fără să întreb, că nu voi avea voie să merg la sală decât după două luni și că, la început, voi putea lucra doar partea inferioară a corpului, treptat. Deși, teoretic, după cele două luni aveam undă verde, corpul meu nu a fost deloc de acord. Dar despre asta o să povestesc puțin mai târziu.
Am stabilit implantul, dimensiunea, forma și data operației. Ca să înțelegeți câtă încredere am avut în medic, nici măcar nu am cerut să văd cum arată implantul în dimensiunea aleasă sau să fac probe. Am spus pur și simplu: „Da, vin!”
Eu nu fumez și nu mai avusesem nicio intervenție chirurgicală înainte. Dacă tu fumezi, este foarte posibil ca medicul să îți ceară să renunți la fumat cu aproximativ 30 de zile înainte de operație sau, cel puțin, să reduci numărul de țigări. Asta i-a recomandat și unei prietene.
La final, am primit lista cu analizele necesare și am plecat acasă extrem de bucuroasă.
Urma să am sâni!
Dacă și tu te-ai hotărât să faci acest pas, îți recomand să îți notezi dinainte toate întrebările pe care le ai și să te asiguri că pleci din cabinet cu răspuns la fiecare dintre ele. Nu pleca nelămurită. Este corpul tău, iar orice întrebare este una perfect legitimă.
Analizele
Lista de mai jos este cea pe care am primit-o eu de la medicul meu. Este posibil ca analizele solicitate să difere în funcție de chirurg, clinică sau de istoricul medical al fiecărei paciente.
În cazul meu, au fost necesare patru tipuri de investigații: analize de sânge, ecografie mamară, EKG cu interpretare și screening MRSA.
Analizele de sânge trebuiau efectuate cu maximum 14 zile înainte de operație. Restul investigațiilor le puteam face și mai devreme.
Lista analizelor de sânge
- ALT/TGP
- Anticorpi HIV (1+2)
- AST/TGO
- Fibrinogen
- Antigen HBs (screening)
- Anticorpi HCV
- Calciu seric
- Colinesterază
- Clor seric
- Grupă sanguină
- RH
- Creatinină serică
- Glucoză serică
- Hemoleucogramă
- Potasiu seric
- Sodiu seric
- APTT
- Timp de protrombină
- Uree serică
- CPK
💡 Costul analizelor înainte de operație (în cazul meu):
- Analize sânge + MRSA: ~900 lei
- Ecografie mamară: 350 lei
- EKG cu interpretare: 150 lei
Total: aproximativ 1.400 lei
Pentru screeningul MRSA, recoltarea s-a făcut din nas, axilă și de sub sân. Ce presupune, mai exact? Un bețișor asemănător celui pentru urechi, pe care asistenta îl trece ușor pe piele. Atât. Nu doare și durează foarte puțin.
În dimineața recoltării nu ai voie să te speli cu săpun și nici să folosești creme, deodorant sau alte produse cosmetice. Doar apă.
Toate analizele de mai sus m-au costat aproximativ 900 de lei. Poți verifica online costul fiecărei analize, deoarece multe clinici afișează prețurile direct pe site.
Îți faci programare, mergi la clinică, îți recoltează sânge și ai scăpat! Apoi nu îți mai rămâne decât să aștepți rezultatele. Eu le-am primit pe toate în aproximativ patru zile lucrătoare, deoarece screeningul MRSA a fost cel care a durat cel mai mult.
EKG-ul cu interpretare l-am făcut foarte repede, la fel și ecografia mamară. EKG-ul a costat 150 de lei, iar ecografia mamară 350 de lei.
Bineînțeles, atât costurile, cât și tipul analizelor solicitate pot diferi în funcție de oraș, clinică și medic. Eu doar îți povestesc cum a fost în cazul meu.
Înainte de operație
Înainte de operație, cel mai probabil vei merge la un consult preanestezic. Unii medici îl fac în ziua operației, alții cu câteva zile înainte. Te programezi (dacă este cazul), îți iei analizele cu tine și mergi la consultație.
Consultul preanestezic nu presupune alte analize (cel puțin nu în cazul meu). Este, în principal, o discuție pe care o ai cu medicul anestezist despre istoricul tău medical. Nu trebuie să ai emoții și, cel mai important, trebuie să fii sinceră.
Medicul anestezist se va uita peste analize și îți va pune câteva întrebări: dacă ai mai avut alte operații, dacă ai alergii la anumite substanțe, dacă există afecțiuni în familie, dacă fumezi și alte întrebări asemănătoare.
Îți va lua tensiunea și se va uita puțin și la unghiile tale. Eu nu aveam ojă, gel sau ojă semipermanentă, iar medicul mi-a spus că este perfect. Dacă aș fi avut, degetul arătător de la mâna stângă ar fi trebuit să rămână fără ojă, deoarece pe el se montează dispozitivul care monitorizează oxigenarea sângelui după operație.
Consultația a durat aproximativ 15 minute, după care am plecat acasă. Peste cinci zile urma să mă operez.
Ce am împachetat
Am avut un bagaj minimalist pentru operație. Urma să stau internată doar o singură noapte, pentru monitorizare.
De ce ai nevoie cu adevărat? Din punctul meu de vedere, de foarte puține lucruri:
- o pijama cu nasturi;
- o pereche de papuci;
- pastile pentru gât (eu am avut Tantum Verde Forte, dar poate fi orice produs asemănător);
- telefonul.
Atât.
Nu căra lucruri inutile, precum periuța de dinți. Știu că pare ciudat să spun asta, dar eu nici măcar nu cred că aș fi avut puterea să o folosesc după operație. M-am simțit foarte slăbită și este foarte posibil ca și tu să te simți la fel.
De ce recomand pastilele pentru gât? Pentru că vei fi intubată în timpul anesteziei, iar gâtul va fi destul de iritat după ce te trezești. Sigur, poți ruga o asistentă să îți aducă ceva, însă este mult mai simplu să le ai deja în bagaj.
Cel puțin verifică înainte ce oferă clinica în care urmează să te operezi. Unele spitale îți pun la dispoziție absolut tot ce ai nevoie.
✔️ Ce am avut eu în bagaj
- 📱 Telefon
- 👓 Ochelari de vedere
- 🎧 Căști
- 💊 Pastile pentru gât
- 👕 Cămașă/bluză cu nasturi pentru externare
- 👟 Încălțăminte ușor de încălțat
În spitalul în care am fost operată am primit absolut tot ce aveam nevoie: pijama, papuci, prosoape, periuță și pastă de dinți. Medicul mi-a spus să vin doar cu telefonul și ochelarii de vedere. Fără ceas, fără bijuterii și fără alte obiecte de valoare, pentru a evita eventualele neplăceri.
Ziua operației
Am ajuns la clinică la ora 7:00. M-a preluat cineva de la recepție și m-a condus într-un vestiar, unde m-am schimbat. Am dat jos toate hainele pe care le aveam pe mine și m-am îmbrăcat într-o pijama-halat, lenjerie intimă de unică folosință (practic, niște chiloți de hârtie) și papuci.
Hainele mele au fost puse pe un umeraș, etichetate, iar încălțămintea a rămas dedesubt.
Un lucru pe care îl recomand este să vii încălțată cu o pereche de pantofi sport ușor de încălțat (eu am avut o pereche cu fermoar) și îmbrăcată cu o cămașă sau o bluză cu nasturi.
Ține minte că, după operație, nu vei avea voie să ridici coatele deasupra umerilor timp de 30 de zile. Crede-mă, ultimul lucru pe care îl vei dori la externare este să încerci să îți tragi un tricou peste cap.
Camera de salon
În salon erau două paturi (am avut o colegă de cameră), o baie, un televizor și o măsuță. Paturile erau reglabile din telecomandă, lenjeriile curate, iar camera, per total, foarte îngrijită.
În baie aveam tot ce era necesar: prosoape, periuțe și pastă de dinți, săpun și o soluție dezinfectantă, pe care asistenta mi-a spus să o folosesc pentru a curăța zona bustului.
Am intrat la duș, mi-am spălat zona sânilor, m-am șters și am ieșit.
În cameră mă aștepta deja o altă asistentă, care urma să îmi monteze un cateter intravenos. Mi-a administrat tratamentul necesar (mi-a spus ce îmi pune, dar recunosc că nici măcar nu am încercat să rețin) și apoi am așteptat.
Între timp, colega mea de salon era deja pregătită pentru operație. Venise și doctorul, făcuse măsurătorile, discutaseră puțin, iar apoi au plecat spre sala de operație.
Două ore înainte de operație
Înainte de operație mi-au făcut testul de alergie. Practic, îți injectează o substanță și așteaptă aproximativ 30 de minute pentru a vedea dacă apare vreo reacție adversă. Eu nu am avut nicio problemă.
Dacă îți este frică de ace, nu te uita. Închide ochii, pune-ți căștile și ascultă muzică sau gândește-te la altceva.
Eu nici măcar nu am simțit când mi-a introdus acul. Emoțiile au fost mult mai mari decât durerea. Și, sincer, durere aproape că nu a fost deloc.
Am așteptat până când doctorul a terminat operația colegei mele de salon, după care a venit și la mine. Așteptarea a durat aproximativ două ore, dar nici nu am simțit când au trecut. Intrau asistentele din când în când, îmi mai administrau ceva în perfuzie, mă monitorizau și timpul a trecut surprinzător de repede.
Doctorul m-a măsurat din nou, am confirmat dimensiunea și forma implantului, a făcut câteva fotografii și apoi a plecat spre sala de operație.
La scurt timp, o asistentă a venit după mine și am mers împreună în sala de operație.
Mi-am dat jos pijamaua-halat și m-am așezat pe masa de operație.
M-au întrebat numele, vârsta, înălțimea și greutatea.
Medicul anestezist mi-a pus câțiva electrozi pe spate și m-a rugat să mă las ușor pe masa de operație.
Așa am făcut.
Îmi aduc aminte că am văzut cum apropie masca de oxigen de fața mea, dar o ținea la câțiva centimetri distanță. Și primul meu gând a fost:
„De ce naiba nu mi-o pune odată?”
Nu am apucat să termin gândul. Adormisem. Două secunde e mult.
Cum m-am trezit după operație
Primul lucru pe care mi-l amintesc după ce m-am trezit este că eram ușor amețită și foarte somnoroasă.
Eram în secția ATI, în camera de recuperare aflată chiar lângă sala de operații, pe lângă care trecusem când intrasem.
Eram conectată la un aparat care îmi monitoriza funcțiile vitale (tensiunea, ritmul cardiac și saturația oxigenului), în timp ce mă trezeam treptat din anestezie.
Aveam și două tuburi de dren, fixate în bustieră, fiecare conectat la propriul recipient de colectare.
Am intrat în operație undeva în jurul orei 10:30. Intervenția a durat aproximativ două ore, însă eu m-am trezit cu adevărat abia în jurul orei 15:00.
Îmi amintesc vag cum inițial asistentele îmi închideau bustiera.
După aceea...am adormit din nou.
Pur și simplu eram prea obosită.
Și, până la urmă, ce altceva aveam de făcut? 😊
Când m-am trezit din nou, asistentele erau încă acolo. M-au întrebat dacă vreau la baie, dacă îmi este frig și dacă mă simt bine. Le-am spus că îmi este frig și le-am rugat să îmi mai aducă o pătură.
De fapt, nu era frig în salon. Dar ai senzația aceea ciudată că te-au pus "la rece", pentru păstrare.
Ele știau exact despre ce vorbesc și mi-au adus imediat încă o pătură.
Și... ghiciți ce?
Am adormit din nou.
Primii pași după operație
M-am trezit din nou.
Nu mai eram amețită ca la început. Nu îmi mai era frig, ci cald. (Cu două pături pe mine, cred și eu!)
Primul lucru pe care l-am făcut a fost să duc o mână la piept.
Aveam sâni.
Imenși!
M-au dus în salon destul de târziu, în jurul orei 17:00. La un moment dat m-au întrebat dacă vreau să mă întorc în cameră, dar le-am spus că nu mă grăbesc. Îmi era bine și acolo.
Între timp, mi-au adus telefonul și ochelarii și m-au lăsat să mă odihnesc.
Când a venit momentul să mă ridic, două asistente m-au ajutat să cobor din pat.
De fapt, "m-au ajutat" este puțin spus. Practic, ele m-au ridicat. Nu aveam voie să mă sprijin în mâini și nici să folosesc brațele.
Surprinzător pentru mine, nu aveam dureri. Niciuna.
Eram doar amorțită și nu înțelegeam de ce nu mă lasă să mă sprijin în mâini. Doar nu mă durea nimic!
Abia după ce m-am trezit complet am realizat că nu era vorba despre durere, ci despre faptul că, fiind proaspăt operată, partea superioară a corpului trebuia protejată și menajată.
Drumul până în salon a fost scurt și nu am avut probleme să merg.
Când am ajuns în cameră, asistentele m-au întrebat dacă am nevoie la toaletă și dacă vreau să mă ajute. Am avut nevoie, dar am reușit să merg singură.
Ce abia am reușit să fac a fost să apăs butonul de tras apa.
În momentul acela am rămas puțin contrariată.
Ba chiar sceptică.
Apoi...
am început să realizez ce urma.
Fac o mică paranteză ca să vă spun câteva lucruri despre mine.
Înainte de operație făceam sport de 3-4 ori pe săptămână, doar pentru întreținere. Consider că am o toleranță destul de ridicată la durere și nu sunt genul de persoană care se panichează ușor.
Acum, poți să faci sport în fiecare zi, cu greutăți sau fără, și să ai o toleranță foarte mare la durere.
Asta nu înseamnă că recuperarea va fi ușoară. Eu exact asta am crezut.
Și m-am înșelat complet.
Prima noapte
Prima noapte în spital a fost și cea mai ușoară.
Eram pe toate calmantele pe care mi le administraseră prin perfuzie, aveam un pat care se regla din telecomandă și nu simțeam decât o ușoară presiune atunci când mă ridicam ca să cobor din pat.
M-am bucurat și m-am gândit:
"Ce bine o să fie și în continuare!"
Știam fete care nu avuseseră nici cel mai mic disconfort după operație și trecuseră prin recuperare doar cu restricțiile obișnuite.
Am zis că și eu fac parte din clubul lor.
Am descoperit puțin mai târziu că nu. Nu am fost acceptată în acel club select.
Revenind la prima noapte din spital...
Totul a fost surprinzător de ușor. Practic, am stat numai în pat și am mers la baie (cinci pași până acolo și cinci înapoi).
Am primit cina și am mâncat-o imediat.
Îmi era foarte foame, pentru că înainte de operație nu ai voie nici să mănânci, nici să bei nimic.
De la ora 00:00 și până intri în sala de operație nu ai voie nici măcar să bei apă. Ultima mea masă fusese la ora 19:00, în seara precedentă, așa că foamea era cât se poate de justificată.
Fiecare pat avea un buton cu care puteam chema asistenta. Nu a fost nevoie să îl folosesc.
Și chiar dacă niciuna dintre noi nu a apăsat butonul, asistentele veneau oricum din când în când să verifice cum ne simțim.
Am mers destul de des la baie.
M-a ajutat enorm patul reglabil.
Îl ridicam aproape complet, mă ridicam din abdomen și apoi puneam picioarele jos.
Nu aveam dureri.
Simțeam doar o presiune în piept și gâfâiam după câțiva pași. Mi-am spus că până dimineață sigur o să fiu ca nouă.
N-am fost.
Nu m-am odihnit aproape deloc în prima noapte. Am adormit pe la ora 3 dimineața și m-am trezit la 5, cu reprize scurte de somn de 5-20 de minute.
Pe hol era mereu agitație. Se auzeau asistentele, pacientele care mergeau la operație, unele femei care nășteau, altele cu diverse urgențe.
Am încercat să dorm chiar și cu căștile pe urechi.
Atât am putut.
Prima zi după operație
Eram deja trează când a venit doctorul în vizită, împreună cu asistenta. Se întâmpla în jurul orei 7:30.
Doctorul a verificat tuburile de dren, le-a golit, le-a montat la loc, a schimbat pansamentele, a inspectat "opera" și ne-a dat undă verde să plecăm acasă. Cu tuburile de dren după noi, desigur.
Aveam niște sâni inflamați.Imenși.
Acum, când mă uit în urmă, cred că erau aproape dubli față de cum aveau să rămână.
Mi s-au părut foarte urâți și exagerat de mari.
Eu sunt destul de slabă și am toracele îngust. La 1,67 m și 51 kg aveam impresia că port două mingi de baschet în piept.
Nu am întrebat nimic. Am sperat doar că se vor dezumfla. Oricum, în acel moment nu mai aveam ce să fac.
Am luat micul dejun în salon și am așteptat documentele de externare.
Când au fost gata, am sunat să vină soțul după mine. Toată procedura de externare a durat aproximativ 30 de minute. Nu am avut treabă cu ea. Am stat în salon.
Am plecat acasă cu două foi de recomandări (una de la medic și una de la spital) și cu o rețetă.
Tratamentul prescris a fost simplu:
- antibiotic timp de 10 zile;
- antiinflamator cu eliberare prelungită;
- protector gastric;
- probiotic pentru flora intestinală.
Atât.
Drumul spre casă
Drumul spre casă a fost groaznic.
În mașină simțeam absolut toate denivelările din asfalt.
Dacă lipsea o pietricică din drum, o simțeam.
Dacă era una în plus, o simțeam și pe aceea.
Groaznic.
Când am ajuns acasă, soțul s-a dus să îmi ia medicamentele.
Eu am rămas în mașină.
Când a venit momentul să cobor... am constatat că nu aveam putere nici măcar să deschid portiera. Și nu mă refer să împing ușa. Mă refer la simplul gest de a trage de mâner.
Nu am putut.
Primul meu gând a fost: "M-am dat naiba!"
Dacă te gândești să te operezi în alt oraș și îți imaginezi că vei putea conduce la întoarcere... Scoate complet ideea asta din cap.
Ai nevoie de cineva care să vină cu tine și să te ajute la externare.
Nu vei putea ridica bagaje, vei obosi după câțiva pași și chiar și drumul dintre ieșirea din spital și mașină poate părea foarte lung.
Recomandari si restrictii
Evident, vei pleca din spital cu o serie de recomandări și restricții.
Sfatul meu este să le respecți întocmai.
Chiar dacă simți că poți face anumite lucruri, de exemplu să ridici mâinile sau greutăți, nu o face. Respectă tot ce îți spune medicul pentru a evita complicațiile și pentru a obține rezultatul dorit.
Din momentul acela, recuperarea depinde foarte mult și de tine.
Medicul și-a făcut treaba. Acum este rândul tău.
Mai jos sunt câteva dintre restricțiile pe care le-am avut eu. Spun "câteva" pentru că este foarte posibil să mai fi uitat una sau două.
| Restricție | Durată |
| Fără contact cu apa în zona operată | 14 zile |
| Comprese reci deasupra sânilor | primele zile |
| Nu ridici peste 3 kg | 30 zile |
| Nu ridici coatele deasupra umerilor | 30 zile |
| Fără condus | 21 zile |
| Fără centură de siguranță | 30 zile |
| Fără contact sexual | 30 zile |
| Fără sport | 3 luni |
| Dormi doar pe spate | 3 luni |
| Bustieră medicală permanent | 3 luni |
| Bustieră doar noaptea | încă 2 luni |
Un lucru pe care l-am înțeles eu foarte repede: dacă medicul spune „evită”, pentru mine asta a însemnat „nu face deloc”. Și exact așa am procedat.
Prima săptămână
Prima săptămână a fost ceva ce nu am anticipat.
Sau, mai bine spus, primele două-trei săptămâni.
Nu am crezut că mi se va întâmpla mie.
Aveam pahare cu apă și pai așezate strategic prin toată casa.
Nu puteam ridica o sticlă de apă de 500 ml ca să beau.
Doar cu paiul.
Nu puteam ține aproape nimic în mână.
Nici măcar o furculiță.
O perioadă am mâncat aproape exclusiv cu tacâmuri din lemn sau din plastic, de unică folosință.
Nu puteam deschide ușa frigiderului.
Nu aveam voie să ridic mâinile, iar dacă aveam nevoie de ceva de pe un raft mai înalt, plimbam după mine un taburet pliabil prin toată casa.
Oboseam incredibil de repede.
Dacă soțul uita să îmi lase suficiente pahare cu apă înainte să plece de acasă, eram convinsă că o să mă găsească leșinată și nici măcar nu o să apuc să las un bilețel de „adio”.
Exagerez. Dar cam așa mă simțeam.
În prima lună am băut foarte multă apă, peste doi litri în fiecare zi.
Multe fete povestesc despre balonare și constipație în primele săptămâni. Din fericire, pe mine aceste probleme m-au ocolit. Cred că au fost singurele de pe lista lungă pe care nu le-am bifat.
Cum dormi în prima săptămână
Primele patru nopți acasă nu am putut să mă ridic singură. Am dormit pe canapea, aproape în poziție șezândă.
Eram atât de obosită încât adormeam imediat ce închideam ochii.
La un moment dat am avut ambiția să mă las pe spate și să încerc să dorm normal, la orizontală. Exclus. Simțeam sânii ca două pietre uriașe care îmi apăsau pieptul.
M-am ridicat imediat.
Sau, mai bine spus...soțul m-a ridicat. Eu doar încercam.
Și mai ambițioasă am fost când am decis că nu are rost să comand acele perne speciale pentru recuperare. M-am gândit că o să treacă repede și că nu o să am nevoie de ele.
Fetelor...comandați-le înainte de operație!
Mai bine să stea degeaba într-un colț decât să vă pară rău că nu le aveți.
Am dormit cu două-trei perne în spate. Uneori nimeream poziția perfectă și mă simțeam surprinzător de confortabil. Alteori...mă întrebam unde am greșit în viață și cine mă pedepsea.
Tot eu mă linișteam, spunându-mi că o să treacă și perioada asta.
Și a trecut.
Doar că nu după câteva zile. După aproximativ trei săptămâni.
Prima lună
Practic, primele patru săptămâni le-am petrecut mai mult în pat. Nu am făcut mare lucru în afară de a comanda mâncare și de a mă uita la seriale.
Mă simțeam complet inutilă.
Și, sincer...cam asta și eram.
Nici la telefon nu puteam să vorbesc prea mult. Oboseam foarte repede. Începeam bine conversația, dar după câteva minute simțeam nevoia să mă odihnesc.
A fost ceva incredibil și, sincer, nici acum nu înțeleg cum de corpul meu a reacționat așa.
Abia după prima lună am început să mă simt mai bine. Încet-încet.
Am început să mă ridic din pat cu mai puțin disconfort și să merg mai ușor.
Când spun „mai puțin disconfort”, chiar asta înseamnă.
Nu că dispăruse.
Doar era mai suportabil.
Nu am mai avut nevoie nici de ajutor ca să deschid sau să închid portiera mașinii.
În ceea ce privește condusul, deși medicul mi-a spus după două săptămâni: „De luni poți să începi să conduci.”
...corpul meu a avut o altă părere. Am putut conduce abia după o lună. Pur și simplu nu aveam putere să întorc volanul.
Mașina era automată, dar chiar și câteva grade de rotație ale volanului mi se păreau un efort uriaș. Așa că am renunțat la idee și am mai avut răbdare.
Singurul drum pe care l-am făcut pe jos a fost până la salonul din cartier, ca să mă spăl pe cap.
Sunt doar cinci blocuri între casă și salon.
Le-am parcurs în șapte minute.
Trei luni
La trei luni lucrurile erau complet diferite. Nu mai exista presiunea aceea permanentă din piept. Nu mai simțeam sânii ca două pietre. Începeai, în sfârșit, să revii la normal.
Pe la două luni o să ai un mic șoc: o să te dai jos din pat fără să te gândești. O să mergi la baie normal. O să faci lucruri pe care, cu câteva săptămâni înainte, nici nu le puteai imagina.
Și atunci îți dai seama că...
au trecut.
Sânii încep să se înmoaie și să devină, încet-încet, parte din corpul tău. Corpul îi acceptă.
Mușchiul se relaxează. Bustiera nu mai pare atât de rigidă.
Te miști din nou firesc.
Din momentul acela începi să uiți prin ce ai trecut.
Iar când mă uit acum în urmă, la toate emoțiile dinaintea operației, la recuperare, la disconfort și la toate restricțiile...mă uit la sânii mei și spun fără nicio urmă de îndoială:
A meritat.
Și da...aș face-o din nou.
Controalele postoperatorii
Primul control postoperator a fost la cinci zile după operație.
Atunci mi-au fost scoase tuburile de dren și mi-au fost schimbate pansamentele.
Dacă te întrebi dacă doare...
nu.
Inspiri adânc, medicul scoate drenul și expiri ușor. Nu am simțit absolut nimic. Nici măcar un mic disconfort.
Al doilea control a fost după încă trei zile.
Medicul a verificat cum se închid inciziile și a schimbat din nou pansamentele. Tot atunci mi-a dat voie să renunț la banda pe care o purtam deasupra sânilor încă din prima zi.
Al treilea control a fost după încă o săptămână.
Rănile se vindecau foarte bine (am avut fire resorbabile), nu am mai avut nevoie de pansamente și am primit undă verde să fac duș. Nu baie în cadă. Doar duș, timp de 30 de zile.
Tot atunci am început să folosesc Stratamed de două ori pe zi, timp de trei luni.
După încă aproximativ trei săptămâni a urmat un nou control.
Doctorul a verificat evoluția după prima lună de recuperare. Totul era în regulă. Sânii coborâseră la același nivel și, pentru prima dată, am început și eu să mă liniștesc.
Mi-a spus că ne vom revedea peste trei luni și să continui să respect toate restricțiile.
Ce nu mi-a spus nimeni
Sunt multe lucruri pe care nu mi le-a spus nimeni. Dar nu pentru că cineva a omis ceva. Pur și simplu nimeni nu avea cum să știe cum va reacționa corpul meu.
Din experiența mea, iată lucrurile care m-au surprins cel mai tare.
Cât de umflată eram
Am fost atât de umflată după operație, încât aveam impresia că îmi vor plesni sânii.
Deși implanturile nu erau deloc mari, pielea era atât de întinsă, iar sânii atât de tari, încât îmi era teamă să îi ating.
Nu te speria.
Este absolut normal.
Cât de tare mă strângea bustiera
Pentru că sânii erau foarte inflamați, bustiera mă strângea îngrozitor.
După ce inflamația a început să scadă, a devenit surprinzător de confortabilă.
Sincer...
cred că nici acum nu m-aș grăbi să renunț la ea.
Cât de greu era să mă ridic din pat
Dimineața era cel mai greu.
Nu aveam voie să mă sprijin în mâini, așa că încercam să mă ridic doar din abdomen, apoi mă roteam și puneam picioarele pe podea.
Sânii îi simțeam ca pe două pietre uriașe.
Eram convinsă că senzația aceea nu va dispărea niciodată.
Și totuși...
a dispărut.
Nici măcar nu îmi amintesc momentul exact.
Pur și simplu, într-o zi, am realizat că nu mai era acolo.
Cât de ciudată este senzația din piele
Poate vei simți implantul la palpare.
Poate vei avea impresia că se mișcă.
Poate vei crede că operația nu a ieșit bine.
Și eu am avut toate gândurile acestea.
Dar au fost doar senzații.
Respectă recomandările medicului și ai răbdare.
Cât durează până îi simți cu adevărat "ai tăi"
Citisem că după câteva săptămâni multe fete simt implanturile aproape ca pe niște sâni naturali.
Eu nu am avut experiența asta.
Abia după aproximativ două luni și jumătate am început să simt că s-au înmuiat și că fac parte din corpul meu.
Nu există un termen universal.
Fiecare organism are ritmul lui.
Ai răbdare.
Dacă ai citit până aici, probabil că urmează și pentru tine această operație. Sper din suflet ca experiența mea să îți fi răspuns măcar la câteva dintre întrebările pe care le aveam și eu înainte.
Fiecare organism reacționează diferit, iar ceea ce ai citit este doar experiența mea personală.
Îți doresc să ai parte de un medic în care să ai încredere, de o recuperare cât mai ușoară și de multă răbdare cu tine. Restul va veni de la sine. ❤️
Lasa un Comentariu