Maia avea cinci ani și jumătate, păr negru tuns scurt ca o căciulă, genunchi permanent juliți și o întrebare la care nu găsea răspuns.
Întrebarea era: Cât de departe e luna?
Nu întrebarea din cărți, cu cifre și kilometri. Întrebarea ei personală, pe care și-o punea în fiecare seară: Dacă aș întinde mâna — chiar, chiar de tot — aș putea să o ating?
Părea atât de aproape. Atârna acolo pe cer, rotundă și albă, de parcă ar fi putut-o lua în palmă.
Într-o seară de toamnă, Maia stătea la fereastra camerei ei și se uita la lună. Luna se uita înapoi.
— O să te ating eu, i-a zis Maia lunii.
Luna nu a răspuns nimic. Dar a strălucit un pic mai tare, parcă.
Și Maia a decis că ăsta e un semn bun.
Prima încercare: Turnul de cărți
A doua zi dimineață, Maia a mers direct la bibliotecă. A luat toate cărțile de pe primul raft și le-a dus în curtea din spate.
Cartea cu dinozauri. Deasupra, atlasul geografic. Deasupra, poveștile fraților Grimm. Deasupra, dicționarul gros cât o cărămidă.
A urcat cu grijă. A pus mai multe cărți. A urcat din nou. Turnul ajungea acum până la brâul ei. A pus mai multe cărți. A urcat.
Și exact atunci, dicționarul de jos a alunecat un centimetru.
BUM. PLEOSC. BÂLDÂBÂC.
Cărțile s-au răspândit în toată curtea ca o explozie de hârtie. Maia a aterizat în iarba moale, cu nasul plin de praf de carte. A strânut de trei ori.
— Cărțile nu merg, a zis ea, și le-a dus înapoi.
A doua încercare: Turnul de oale
Oalele erau perfecte. Rotunde, solide. A luat oala mare de supă, deasupra pe cea de mămăligă, deasupra pe cea de compot, și deasupra de tot tigaia.
A urcat cu mare grijă. Prima oală. A doua. A treia. Stătea acum pe vârful turnului de oale și întindea mâna spre cer.
Luna era acolo. Exact la fel de departe ca înainte.
— Mai sus, a hotărât Maia.
S-a ridicat pe vârfuri.
Tigaia de deasupra s-a înclinat. Oala de compot a scârțâit. Oala de mămăligă a zis „clinc”.
Și totul s-a prăbușit cu un zgomot atât de mare că mama a alergat din sufragerie și a găsit-o pe Maia în mijlocul curții, înconjurată de oale, cu tigaia pe cap ca o pălărie.
— Oalele nu merg nici ele, a zis Maia din sub tigaie.
Mama și-a pus mâna la gură ca să nu râdă prea tare.
A treia încercare: Scara
Cărțile — prea moi. Oalele — prea rotunde. Îi trebuia ceva făcut special pentru urcat.
A găsit scara din debara — cea cu șapte trepte, pe care tata o folosea când schimba becurile. A târât-o în curte. A deschis-o. A urcat.
Prima treaptă. A doua. A treia. A patra. A cincea. A șasea.
Pe a șaptea — ultima — s-a oprit și a întins mâna.
Luna era acolo. Exact la fel de departe ca înainte.
Maia a lăsat mâna jos și s-a uitat la lună multă vreme.
Nu se supăra. Nu plângea. Stătea pe ultima treaptă și se gândea.
Și atunci a observat ceva.
De sus — de pe a șaptea treaptă — curtea arăta altfel.
Vedea gardul din spate, dar acum vedea și ce era dincolo: grădina vecinilor, cu un măr bătrân plin de mere roșii pe care nu le observase niciodată de jos.
Vedea acoperișul casei cu olane portocalii și o pisică neagră pe coș, pe care nu știuse că există.
Vedea strada, luminile caselor, o bicicletă rezemată de un gard.
Și vedea cerul cu totul altfel. Nu deasupra — în jurul ei. Stele peste tot. Luna mare cât o farfurie.
Și ceva ce nu văzuse niciodată de la pământ.
Licuricii.
Mii de licurici în iarba înaltă de la marginea grădinii, care clipeau verde și auriu, ca și cum cineva presărase stele și pe jos.
— Ohhhh, a șoptit Maia.
A stat pe scară multă vreme fără să miște. Când a coborât, a alergat în casă:
— Mamă! Mamă, vin repede! Licurici! Mii! Nu i-am văzut niciodată!
— Sunt în fiecare vară, a zis mama. Dar stau în iarba înaltă, nu se văd de la nivelul pământului.
— Se văd de pe scară, a zis Maia.
Mama s-a uitat la ea.
— Tu ai urcat pe scară?
— Ca să ating luna. Nu am reușit. Dar am văzut licuricii.
Mama a zâmbit și a îmbrățișat-o.
— Uneori, a zis ea, când încerci să ajungi la un lucru, descoperi altceva pe drum. Ceva la care nu te așteptai. Și uneori acel ceva e mai frumos decât ce căutai.
Maia s-a gândit.
— Deci licuricii sunt mai frumoși decât luna?
— Ce crezi tu?
Maia s-a uitat la licurici. Clipeau în iarba de seară ca niște scântei vii, ca o altă galaxie la nivelul solului.
— Sunt diferiți, a zis ea în cele din urmă. Luna e frumoasă de departe. Licuricii sunt frumoși de aproape.
Mama a dat din cap.
— Exact.
Au stat amândouă în curte privind licuricii până când a venit răcoarea nopții.
Când Maia s-a urcat în pat, s-a uitat pe fereastră. Luna era acolo, rotundă și albă.
— N-am reușit să te ating, i-a zis Maia.
Luna a strălucit liniștită.
— Mâine mai încerc, a zis Maia. O să găsesc o metodă mai bună.
Și a închis ochii.
Și a visat licurici.
Sfârșitul.
Și tu, dacă vrei ceva și nu reușești din prima, nu te opri. Poate pe drum vei găsi ceva la fel de frumos. Sau poate mai frumos. Nu știi niciodată până nu încerci. 🌙✨
