În Munții Fumegători, acolo unde norii miroseau a scorțișoară și pietrele străluceau noaptea ca niște bomboane de ciocolată, trăia un dragon pe nume Fâlfâilă.
Fâlfâilă nu era un dragon mare. Era un dragon mijlociu. Cu solzi verzi ca frunza, aripi portocalii ca toamna și o coadă lungă care se lovea mereu de câte ceva — de copaci, de stânci, de căsuța lui, de el însuși.
Dar cel mai important lucru despre Fâlfâilă era că era foarte, foarte curajos.
Cel puțin, asta spunea el.
— Eu nu mă tem de nimic! declara Fâlfâilă în fiecare dimineață, suflând un foc frumos spre cer.
Nu se temea de tunete. Când tuna, ieșea afară și striga: „Mai tare!”
Nu se temea de urși. Când întâlnea un urs, îi zicea: „Bună ziua, domnule urs!” — și ursul era cel care fugea.
Nu se temea nici de Cavalerul Zornăilă, un cavaler cu o armură ruginită care venea din când în când cu sabia ridicată să „doboare dragonul cel înfricoșător”. Fâlfâilă îl privea, ofta plictisit și sufla un mic foc spre sabie până se înroșea. Atunci Cavalerul Zornăilă striga „Vai de mine!” și o lua la goană atât de repede că armura lui zornăia ca o cutie de conserve rostogolindu-se pe scări.
Da, Fâlfâilă nu se temea de nimic.
Absolut nimic.
Cu o singură excepție.
Fluturii.
Dacă Fâlfâilă vedea un fluture, se întâmpla ceva de neexplicat. Picioarele lui se mișcau singure. Spre direcția opusă flutureului. Cât de repede posibil.
Nimeni nu știa de asta. Nici Fâlfâilă nu înțelegea de ce. Fluturii nu aveau dinți. Nu aveau gheare. Nu suflau foc. Erau mici și tăcuți și zburau în zig-zag.
Și totuși.
Într-o zi de vară, Fâlfâilă cobora din munte spre Pădurea Veselă, fluierând o melodie pe care o inventase el însuși (nu era o melodie prea bună, dar lui îi plăcea).
La marginea pădurii, a văzut-o pe Ioana.
Ioana era o fetiță de șapte ani, cu codițe roșcate, o rochie cu buline albastre și un borcan de sticlă în mână. Stătea pe vine în iarbă și se uita foarte atent la ceva.
— Hei! a strigat Fâlfâilă. Ce faci acolo?
— Shhh! a făcut Ioana fără să se întoarcă. Nu speria fluturele!
Fâlfâilă s-a uitat. Pe o floare galbenă, chiar lângă degetele Ioanei, stătea un fluture. Cu aripi mari, albastre cu puncte negre, care se deschideau și se închideau lent, ca și cum respira.
Picioarele lui Fâlfâilă au pornit imediat.
— Aoleu, am uitat ceva acasă! a strigat el și a luat-o la fugă spre munte.
Ioana s-a ridicat și l-a privit cum aleargă.
— Hei, dragone! Dragone, stai!
Fâlfâilă s-a oprit după un copac mare. A scos capul cu precauție.
— Ce e?
— De ce ai fugit?
— N-am fugit. Am… alergat. Pentru sănătate.
Ioana s-a uitat la el.
— Te-ai speriat de fluture.
— Nu! a zis Fâlfâilă imediat. Eu sunt dragon. Eu nu mă tem de nimic. Tunete, urși, cavaleri cu săbii — nimic.
— Dar de fluture ai fugit.
— Am alergat. Sunt două lucruri diferite.
Ioana a zâmbit — nu un zâmbet răutăcios, ci unul cald, de parcă înțelegea ceva.
— Bine, a zis ea. Atunci vino încoace.
— Acolo unde e fluturele?
— Da.
— Nu pot. Adică… nu vreau. Adică… am treabă.
— Ce treabă?
Fâlfâilă s-a gândit repede.
— Trebuie să… aprind un vulcan.
— Acum?
— E urgent.
Ioana a râs — un râs sincer, vesel, care a răsunat prin pădure și a speriat trei veverițe și un iepure.
— Dragone, cum te cheamă?
— Fâlfâilă.
— Eu sunt Ioana. Și vreau să îți arăt ceva. Promit că nu e periculos.
Fâlfâilă a stat nemișcat o vreme.
— Stă liniștit? a întrebat el cu voce mică.
— Foarte liniștit.
— Nu zboară spre mine?
— Nu te bagă în seamă.
Fâlfâilă a respirat adânc. A făcut un pas. Apoi încă unul. Și încă unul, mic, mic, mic. Până a ajuns lângă Ioana.
Fluturele era acolo. Aripile lui albastre se mișcau lin. Sus-jos. Sus-jos.
— Chiar îl privești? a șoptit Ioana.
Fâlfâilă l-a privit. Prima dată în viața lui nu a fugit, ci a privit. Fluturele era… mic. Mult mai mic decât el. Aripile lui erau subțiri ca hârtia. Corpul lui era cât degetul mic al Ioanei.
— E… mic, a zis Fâlfâilă.
— Da.
— Și aripile lui sunt… frumoase.
— Albastru cu puncte negre. Se cheamă fluture-de-mătase-albastră. E foarte rar.
— Chiar nu mușcă?
— Nu are dinți.
— Și nu suflă foc?
— Categoric nu.
Dar înainte să termine propoziția, fluturele și-a deschis aripile mari, a zburat în aer și a aterizat direct pe nasul lui Fâlfâilă.
S-a întâmplat ceva ciudat.
Fâlfâilă a înghețat. Picioarele nu au mai plecat. Fluturele era acum chiar acolo, pe nasul lui, și îl privea cu ochii lui mici ca două picături de rouă.
Fâlfâilă nu a respirat. Nu a clipit. A stat nemișcat ca o stâncă verde cu aripi portocalii.
Fluturele a stat și el nemișcat o secundă. Două. Trei.
Și apoi a zburat mai departe, lin și lent, spre o altă floare.
Fâlfâilă a expirat.
— A stat pe nasul meu, a spus el uluit.
— Da.
— Pe NASUL meu.
— Ai văzut și tu.
— Și nu s-a întâmplat nimic.
— Nimic, a confirmat Ioana.
Fâlfâilă s-a uitat după fluture. Zbura acum printre flori, fără grabă, fără să deranjeze pe nimeni.
— De ce mă temeam? a întrebat el singur, mai mult pentru el.
— Nu știu, a zis Ioana. Dar cred că uneori ne temem de lucruri înainte să le cunoaștem. Și când le cunoaștem, nu mai sunt înfricoșătoare.
Fâlfâilă a stat pe gânduri.
— Asta e înțelept. Ești foarte înțeleaptă pentru o fetiță mică.
— Și tu ești foarte curajos pentru un dragon care fuge de fluturi.
Fâlfâilă a vrut să protesteze, dar Ioana zâmbea atât de frumos că nu a mai avut chef.
— Bine, a zis el. Poate am fugit un pic.
— Un pic?
— …De câteva ori.
— De câte ori?
— De… multe ori.
— Câte?
— Ioana.
— Da?
— Schimbăm subiectul?
Ioana a râs și s-a așezat în iarbă. Fâlfâilă s-a așezat și el — cu grijă, ca să nu strivească florile cu coada lui.
— Știi ce mi-a zis bunica mea odată? a zis Ioana.
— Ce?
— Că oricine se teme de câte ceva. Chiar și cei mai curajoși oameni din lume. Și că a fi curajos nu înseamnă să nu te temi — înseamnă să faci lucrul de care te temi, chiar dacă îți e frică.
Fâlfâilă s-a gândit la asta.
— Deci eu sunt curajos.
— Tocmai ai stat nemișcat cu un fluture pe nas. Da, ești curajos.
— Da, a zis Fâlfâilă, îndreptându-se mândru. Sunt un dragon foarte curajos.
— Cel mai curajos dragon cu fluture pe nas pe care l-am văzut vreodată.
— Sunt singurul dragon pe care l-ai văzut.
— Exact. Deci ești în mod cert primul loc.
Au stat împreună toată după-amiaza. Ioana i-a arătat lui Fâlfâilă cum se cheamă florile din pădure, și el i-a arătat ei cum să sufle inele de fum (ea nu a reușit, dar a râs mult încercând). Și fluturii zburau în jurul lor, albaștri și galbeni și portocalii, și Fâlfâilă nu a mai fugit niciodată.
Ei bine, o dată a mai tresărit când un fluture mare galben a zburat direct spre ochiul lui. Dar asta nu se pune.
Când soarele a început să coboare după munți, Ioana și-a luat borcanul de sticlă.
— Trebuie să mă întorc acasă. Mama mă așteaptă.
— Vii mâine? a întrebat Fâlfâilă.
— Poate. Dacă nu aprinzi un vulcan urgent.
Fâlfâilă a zâmbit — un zâmbet larg, cu toți dinții lui mici și ascuțiți.
— Mâine nu am treabă, a zis el.
— Atunci pe mâine.
Ioana a plecat spre sat, cu codițele roșcate sărind în urma ei. Fâlfâilă a privit-o până a dispărut printre copaci.
Și pe urmă s-a uitat la fluturele albastru cu puncte negre, care se odihnea pe o floare chiar lângă el. L-a privit lung.
— Bine, a zis el încet. Tu câștigă azi. Dar mâine tot eu sunt cel mai curajos din Munții Fumegători.
Fluturele și-a mișcat aripile. Sus-jos. Sus-jos.
Fâlfâilă a zâmbit și a zburat spre casă.
Și de atunci, ori de câte ori cineva îl întreba pe Fâlfâilă dacă se teme de ceva, el răspundea:
— Eu? Niciodată. Eu sunt dragonul care a avut un fluture pe nas și nu a fugit.
Bine, poate că a fugit un pic înainte.
Dar asta-i altă poveste.
Sfârșitul.
Și tu, dacă te temi de ceva, încearcă să îl privești bine — poate e mult mai mic decât crezi. Și poate, cu puțin curaj, o să ajungi și tu să ai un fluture pe nas. 🦋
