A fost odată ca niciodată, într-o pădure verde și liniștită, un iepuraș pe nume Pufunel.
Pufunel era un iepuraș mic, cu blăniță albă ca zăpada, urechi lungi și moi și un nas roz care se mișca mereu, chiar și când nu mirosea nimic. Îi plăcea să sară prin iarbă, să mănânce morcovi cu miere și, mai ales, să pună întrebări. Foarte multe întrebări.
Dar era un lucru pe care Pufunel nu-l plăcea deloc.
Somnul.
În fiecare seară, când mama lui, Iepuroaica Floarea, îi spunea „Hai, Pufunel, e timpul de culcat!”, iepurașul găsea câte un motiv nou să nu se ducă în patul lui de frunze moi.
— Mamă, mi-e sete!
— Mamă, am uitat să-mi spăl urechile!
— Mamă, vreau să mai sar o dată!
— Mamă, ce face luna acolo sus?
Într-o seară, mama Floarea i-a adus un pahar cu apă de izvor, i-a spălat urechile cu un prosop moale, l-a pus în pat și i-a spus cu blândețe:
— Pufunel, dragul mamei, dacă nu dormi, nu crești. Și dacă nu crești, nu poți mânca morcovii mari din grădina lui Moș Grigore. Noapte bună!
Mama a stins lampa cu licurici — o lampă mică, de culoarea mierii, pe care un licurici bătrân o ținea aprinsă în fiecare seară — și a plecat.
Pufunel a stat nemișcat o secundă. Două secunde. Trei.
Apoi a deschis ochii mari cât două lune și a șoptit în întuneric:
— Nu mi-e somn. Deloc.
S-a ridicat încetișor din pat, a ciulit urechile să se asigure că mama nu-l aude, și a ieșit afară din vizuină.
Pădurea noaptea arăta altfel decât ziua. Copacii erau mai înalți. Umbrele lor se întindeau pe pământ ca niște brațe uriașe. Luna strălucitoare atârna pe cer ca o felie mare de pepene alb, și stelele clipeau vesele, de parcă tocmai auziseră o glumă bună.
Pufunel a respirat adânc aerul proaspăt de noapte, și-a întins labele și a zis tare:
— Uite, eu sunt treaz! Nimeni nu doarme!
Dar imediat, din spatele unui tufiș, a auzit un glas mic și somnoros:
— Ba eu dorm. Sau… dormeam.
Pufunel s-a întors repede. Acolo, pe o frunză mare și lucioasă, stătea Licuriciul Sclipici — un licurici mic, cu burtica galbenă, care se uita la el cu ochii pe jumătate închiși.
— Tu de ce nu ești la culcare? l-a întrebat Sclipici, căscând atât de tare că i s-au văzut toți dinții micuți.
— Pentru că nu mi-e somn, a răspuns Pufunel. Tu de ce nu zbori?
— Pentru că zbor ziua, a zis Sclipici. Noaptea luminez și după aceea dorm. Acum tocmai terminasem de luminat.
— Și cum adică luminezi? a întrebat Pufunel, apropiindu-se curios.
Sclipici a zâmbit mândru și a făcut burtica să strălucească: bip-bip-bip, ca un felinar mic.
— Oooo! a zis Pufunel. Eu pot face asta?
— Tu ești iepuraș, nu licurici, a spus Sclipici cu răbdare. Iepurașii nu luminează. Dar știi ce fac iepurașii noaptea?
— Ce?
— Dorm, a zis Sclipici. Noapte bună, Pufunel.
Și s-a întors cu spatele, și-a pus labele mici sub cap și a adormit pe frunza lui.
Pufunel a mers mai departe prin pădure.
La marginea unui iaz mic, a găsit-o pe Broscuța Gâlgâia, care stătea pe o piatră și se uita la reflecția lunii în apă.
— Broscuță! a strigat Pufunel. De ce nu dormi?
— Eu tocmai mă pregăteam să dorm, a spus ea. Dar mai întâi stau puțin și mă uit la lună. Îmi place cum se vede în apă. Pare că sunt două lune.
Pufunel s-a uitat și el în iaz. Luna din apă tremura ușor, ca și cum respira.
— E frumos, a zis el în șoaptă.
— Da, a zis Broscuța. Dar știi ceva? Tu ești iepuraș. Ziua e timpul tău. Noaptea e timpul meu.
Și Broscuța a plonjat în iaz cu un „pleosc!” și a dispărut sub apă.
Iepurașul a mers tot înainte și a ajuns lângă un stejar bătrân, cu scoarța brăzdată și rădăcini groase ca niște șerpi adormiți. În scorbura stejarului dormea Ariciul Ghimpuș, strâns ghemuit ca o minge.
— Ghimpuș! a strigat Pufunel. Ghimpuș, trezește-te!
Ariciul a deschis un ochi.
— Cine-i acolo?
— Eu, Pufunel! Nu dormi, hai să ne jucăm!
Ariciul a deschis și celălalt ochi, s-a uitat la Pufunel, s-a uitat la cer, a văzut că e noapte, și a zis:
— Pufunel… e noapte.
— Știu! Dar nu mi-e somn!
Ariciul a oftat adânc.
— Vino încoace, a zis el. Pufunel, știi de ce doarme toată pădurea noaptea?
— De ce?
— Pentru că noaptea, în timp ce dormi, se întâmplă lucruri magice în corpul tău. Crești un pic. Devii mai puternic. Visezi lucruri frumoase. Dimineața te trezești și ești alt iepuraș — mai mare, mai iute, mai deștept.
Pufunel a clipit.
— Chiar?
— Chiar. Somnul e ca o mâncare pentru corp. Fără mâncare ți-e foame. Fără somn… ți-e somn.
— Și visez morcovi? a întrebat Pufunel.
— Poți visa orice vrei. Dacă te gândești la morcovi înainte să adormi, poate visezi o grădină întreagă de morcovi.
— Și pot zbura în vis?
— Poți.
— Și pot vorbi cu luna?
— Și asta poți.
Pufunel s-a gândit o clipă.
— Deci în vis pot face lucruri pe care nu le pot face când sunt treaz?
— Exact, a spus Ghimpuș zâmbind. Acum du-te acasă, pune-ți capul pe pernă și închide ochii. Visurile te așteaptă.
Pufunel s-a întors prin pădure mai liniștit decât plecase. Luna îl lumina de sus. Stelele îl însoțeau. Undeva departe, Broscuța Gâlgâia făcea „pleosc-pleosc” în iaz.
Când a intrat în vizuină, mama Floarea era acolo cu o lumânărică mică aprinsă, și l-a privit fără să se supere.
— Ai ieșit afară, a spus ea.
— Da. Am vorbit cu Sclipici, cu Broscuța și cu Ghimpuș.
— Și?
— Și mi-au zis că somnul e magic. Că în vis pot zbura și vorbi cu luna și visa morcovi uriași.
Mama a zâmbit.
— Este adevărat.
— Mamă… tu visezi?
— În fiecare noapte, dragul meu.
— Și eu o să visez?
— Și tu. Dar trebuie să închizi ochii ca să înceapă.
Pufunel s-a băgat în patul lui de frunze moi. Mama i-a tras păturile până la bărbie — o pătură caldă, cu miros de mușețel și de seară de vară.
— Mamă?
— Da, Pufunel?
— Pot să mă gândesc la o grădină de morcovi înainte să adorm?
— Poți să te gândești la orice îți dorești.
— Și dacă visez că zbor?
— Atunci zbori.
— Și dacă…
— Pufunel.
— Da?
— Închide ochii.
Pufunel a închis ochii.
A ascultat sunetele pădurii: foșnetul frunzelor, gâlgâitul îndepărtat al iazului, cântecul unui greier nocturn.
Și undeva, departe, parcă l-a auzit pe Sclipici luminând: bip… bip… bip…
Ca o melodie mică și caldă.
Și Pufunel a zâmbit.
Și a adormit.
Și în visul lui, era o grădină uriașă, cu morcovi roșii și portocalii până la cer. Și Pufunel zbura printre ei, cu urechile întinse ca niște aripi, și râdea și sărea și era fericit.
Și a doua zi dimineață, când s-a trezit, primul lucru pe care l-a spus a fost:
— Mamă! Am zburat!
Iar mama Floarea a zâmbit și i-a dat un morcov proaspăt cu miere și a spus:
— Știam eu.
Sfârșitul.
Și tu, dacă închizi ochii acum și te gândești la ceva frumos, poate că și tu zbori în vis în seara asta. Noapte bună! 🌙
