În Marea cea Albastră, acolo unde apa era adâncă și rece și plină de pești argintii și alge verzi și corali roșii, se nășteau în fiecare zi mii de valuri.
Odată pornite, valurile mergeau — mereu înainte, mereu spre țărm, până când ajungeau la plajă și se spărgeau în spumă albă cu un sunet de vâșșș care îi plăcea atât de mult oamenilor că veneau de departe doar ca să îl audă.
Toți valurile ajungeau la țărm.
Toți, în afară de Vălucă.
Vălucă era un val mic. Cel mai mic val din toată marea. Ceilalți valuri erau înalți și puternici și albaștri, cu crestele albe spumegând în vânt. Vălucă era… modest. Undulat. Un pic șovăitor.
Dar Vălucă voia să ajungă la țărm la fel ca toți ceilalți.
Și în fiecare zi încerca.
Prima încercare.
Vălucă a pornit de departe, cu tot elanul lui mic. S-a ridicat, s-a umflat cât a putut, a prins vântul în spate și a mers — înainte, înainte, înainte.
Dar pe drum, un val mare pe nume Trăsnet l-a depășit în viteză, l-a izbit din lateral și l-a împrăștiat.
Vălucă s-a trezit din nou în mijlocul mării, plat și răsfirat ca o baltă.
— Scuze! a strigat Trăsnet din depărtare, fără să se întoarcă.
— Mâine încerc din nou, a zis Vălucă.
A doua încercare.
De data aceasta Vălucă a pornit mai devreme, când valurile mari dormeau încă. A mers cu grijă, ocolind curenții, ținând cursul drept spre plajă.
Ajunsese la jumătatea drumului când un vânt puternic a suflat dinspre țărm. Vălucă a împins. Vântul a împins înapoi. Vălucă a împins mai tare. Vântul a suflat și mai tare.
Și Vălucă s-a întors înapoi de unde venise.
— Mâine încerc din nou, a zis el, puțin mai obosit.
A treia încercare.
Vălucă a mers încet dar constant. A ocolit curentul cel rece. A evitat stâncile. Ajunsese mai aproape ca niciodată — vedea deja nisipul plajei, galben și strălucitor.
Și atunci, Regele Valurilor a venit din spate, l-a ridicat pe Vălucă sus de tot și l-a purtat înainte — și l-a depășit și s-a spart singur la țărm cu un vuiet mare, în timp ce Vălucă a aterizat la câteva zeci de metri de plajă, epuizat și micșorat.
— Mâine… a început Vălucă.
Și s-a oprit.
Nu mai zicea mâine. Era obosit de mâine.
S-a lăsat pe apa liniștită și a stat.
Ceilalți valuri treceau pe lângă el. Toți ajungeau.
— De ce nu ajung și eu? a zis Vălucă singur.
Un glas bătrân și adânc a răspuns de sub el:
— Pentru că te uiți la ei în loc să te uiți înainte.
Acolo, în adâncul apei, se mișca încet o balenă bătrână pe nume Adânca — uriașă, cu spatele acoperit de crustacee și cicatrice, cu ochii mici și calmi ca două pietre de râu.
— Am văzut milioane de valuri venind și plecând, a zis ea. Și am văzut mulți care nu ajungeau.
— Mulți? Credeam că numai eu nu ajung.
— Nu ești singurul. Sunt valuri care se compară cu cele mari și se descurajează, valuri care pornesc dar se opresc la jumătatea drumului.
Vălucă s-a simțit un pic mai puțin singur.
— Și cum au ajuns cei care au ajuns?
— Au încetat să se uite la valurile mari, a zis Adânca. Și au început să se uite la plajă.
— Când te uiți la Trăsnet sau la Regele Valurilor, ce simți?
— Mic, a zis Vălucă cinstit. Mă simt mic și lent și neimportant.
— Și când te uiți la plajă?
Vălucă s-a uitat spre țărm. Vedea nisipul galben, copiii care se jucau la marginea apei, scoicile strălucind în soare, un câine care alerga în spumă.
— Simt că vreau să ajung acolo, a zis el.
— Exact asta trebuie să simți. Nu „sunt mai mic decât Trăsnet.” Ci „vreau să ajung acolo.” Fiecare val are ritmul lui. Trăsnet e rapid — bine pentru el. Tu ești mic — și asta poate fi bine pentru tine.
— Cum?
— Un val mare se sparge cu zgomot și se termină repede. Un val mic poate merge mai departe pe nisip. Poate ajunge acolo unde valurile mari nu pot — mai sus pe plajă, mai aproape de copiii care construiesc castele, mai aproape de scoicile de la margine. Mărimea ta nu e un dezavantaj. E altfel.
— Altfel, a repetat Vălucă.
— Altfel, a confirmat Adânca. Acum du-te. Și nu te mai uita la stânga sau la dreapta.
Vălucă a pornit.
De data aceasta nu s-a uitat la Trăsnet care îl depășea. Nu s-a uitat la Regele Valurilor. Nu s-a uitat la niciun val.
S-a uitat la plajă.
La nisipul galben. La copiii de acolo. La scoicile mici lucioase.
A mers. Încet, constant, al lui.
Vântul a suflat și el nu s-a oprit. Un curent rece a apărut și el l-a ocolit cu răbdare. Un val mare l-a depășit în viteză și el nu s-a uitat.
Înainte. Înainte. Înainte.
Și pe urmă, fără fanfară, fără vuiet mare, fără spumă spectaculoasă —
Vălucă a ajuns la țărm.
Un val mic, lin, care a urcat pe nisipul cald și umed mai sus decât ajunseseră valurile mari care se spărseseră zgomotos cu zece minute înainte.
Chiar lângă o scoică roz pe care o fetiță o căuta de dimineață.
Fetița a văzut scoica, a ridicat-o și a strigat:
— Am găsit-o! Mama, am găsit-o!
Vălucă s-a retras în mare, ușor și mulțumit.
— Ai ajuns, a zis Adânca.
— Am ajuns.
— Și cum a fost?
Vălucă s-a gândit la fetița cu scoica roz.
— A meritat. Chiar dacă a durat mai mult.
— Întotdeauna merită, a zis Adânca. Chiar dacă durează mai mult.
Și Vălucă pornea din nou spre larg. Să se pregătească pentru mâine.
Sfârșitul.
Și tu, dacă nu reușești ceva din prima, nu te uita la ceilalți. Uită-te la ce vrei tu să ajungi. Fiecare are ritmul lui — și al tău e perfect. 🌊
