Ursulețul Bombonel era mic, rotund și maro, cu burtica albă și urechile rotunde ca două gogoși. Îi plăceau trei lucruri mai presus de orice pe lume: mierea, somnul și prăjiturile.
Mai ales prăjiturile.
Mama lui, Ursoaica Floricea, făcea cele mai bune prăjituri din toată pădurea. Ori de câte ori scotea o tavă din cuptor, mirosul se răspândea prin toată casa și Bombonel apărea imediat, cu ochii strălucind și botul mișcându-se.
— Când e gata? întreba el.
— Mâine, răspundea mama.
— Dar de ce mâine?
— Pentru că prăjitura e pentru petrecerea de mâine.
— Pot să mănânc un pic acum?
— Nu.
— Un pic miiiiic?
— Nu.
— Cât un degetar?
— Bombonel.
— Da?
— Nu.
Într-o joi, mama Floricea a făcut cea mai frumoasă prăjitură din viața ei. Trei etaje: primul cu vișine, al doilea cu cremă de vanilie, și al treilea acoperit cu căpșuni proaspete și zahăr pudră alb ca zăpada. În vârf pusese o căpșună mai mare, ca un fel de coroană.
A pus prăjitura pe masă, a acoperit-o cu un capac de sticlă și a zis:
— Bombonel, această prăjitură e pentru petrecerea de vineri, când vin mătușa Ursulina și verișorii tăi. Nu te atinge de ea. Înțeles?
— Înțeles, a zis Bombonel.
— Juri?
— Jur.
Și mama a plecat la cumpărături.
Bombonel s-a uitat la prăjitură.
Prăjitura s-a uitat la Bombonel.
Sau cel puțin așa i se părea lui.
A mirosit-o. Mirosea a vișine și vanilie și căpșuni și ceva dulce pe care nu-l putea descrie, dar care îi făcea burtica să cânte.
— Nu mă ating, a zis el tare, pentru orice eventualitate.
S-a dus în camera lui. S-a întors după două minute.
— Tot nu mă ating.
S-a dus afară să se joace. S-a întors după cinci minute.
— Absolut nu mă ating.
A stat pe scaun lângă masă. Prăjitura era acolo, cu căpșuna ei de coroană strălucind roșu aprins.
Bombonel și-a pus labele la ochi. A numărat până la zece.
Și pe urmă… nu se știe exact ce s-a întâmplat. Sunt lucruri în viața unui ursuleț care rămân un mister.
Cert este că, atunci când mama s-a întors, a ridicat capacul de sticlă și a văzut că prăjitura lipsea. Nu toată. Un sfert. Exact un sfert, tăiat cu grijă, de parcă cineva îl luase cu mare atenție ca să nu se observe.
Se observa.
— Bombonel! Vino puțin!
Bombonel a apărut. Avea un aer foarte nevinovat. Puțin prea nevinovat.
— Da, mamă?
— Știi ceva despre prăjitură?
— Nu, a zis el. Ce s-a întâmplat cu ea?
— Lipsește un sfert.
— Serios?! a zis Bombonel cu o surpriză atât de exagerată că și veverița de afară a întors capul.
— Cineva a mâncat un sfert din prăjitura pentru petrecere.
— Cineva? Dar cine? Aceasta e o mare… un mare… mister! Da! Un mister!
Și, înainte ca mama să mai poată spune ceva, Bombonel a declarat solemn:
— Mamă, eu voi rezolva acest mister. Eu, Bombonel, Detectivul Pădurii, voi găsi vinovatul!
Bombonel și-a pus pe cap o șapcă de ploaie (arăta suficient de detectivistă), a luat un bețișor ca să scrie cu el în pământ și a ieșit afară la anchetă.
Primul suspect: Iepurele Sărilonel.
— Sărilonel! ai intrat azi în casa mea?
— Eu?! Nu! De ce?
— Prăjitura mamei mele a dispărut. Un sfert din ea.
— Și crezi că eu am mâncat-o?
— Anchetez pe toată lumea. Unde erai azi dimineață?
— La morcovi! Toată dimineața! Întreabă și veverița, a stat lângă mine!
Bombonel a notat ceva cu bețișorul.
— Ești exclus din listă.
— Nu eram pe nicio listă!
— Acum ești exclus. La revedere.
Al doilea suspect: Veverița Alunică.
— Alunică! Ai mâncat tu prăjitura mamei mele? Cu vișine, cremă de vanilie și căpșuni. Trei etaje.
Alunița a clipit de sus, de pe creangă.
— Sună delicios.
— Asta nu e un răspuns!
— Nu, nu am mâncat-o. Am stat toată ziua în copac. Dar știi cine ar fi putut?
— Cine?!
Alunița s-a uitat la el lung, cu coada ei stufoasă mișcându-se ușor.
— Cineva care iubea foarte mult prăjiturile cu vișine, cremă și căpșuni.
Bombonel a tăcut.
— Adică… adică oricine! Toată lumea iubește prăjiturile! a zis el și a plecat repede.
Al treilea suspect: Ariciul Ghimpuș.
— Ghimpuș! Ai mâncat tu prăjitura mamei mele?
— Eu nu mănânc prăjituri. Mănânc ciuperci, melci și fructe de pădure.
— Poate ți-a plăcut prăjitura.
— Bombonel, a zis Ghimpuș cu răbdare, eu nu am intrat niciodată în casa ta. Și nici nu aș intra fără să fiu invitat. Asta nu se face.
Bombonel și-a mușcat buza.
— Da, a zis el. Asta nu se face.
— Bombonel, a zis Ghimpuș mai încet. Tu ai mâncat prăjitura?
— NU! a zis Bombonel imediat. Eu sunt detectivul! Eu anchetez!
— Bine. Dar dacă ai mâncat-o, știi ce trebuie să faci, nu?
Bombonel nu a răspuns. A plecat.
S-a întors acasă cu lista lui: Sărilonel — NU. Alunița — NU. Ghimpuș — NU.
Lista era goală de suspecți.
Mama stătea la masă și îl privea.
— Ei? Cine a mâncat prăjitura?
Bombonel a deschis gura. A închis-o. A deschis-o din nou.
— Nimeni nu a recunoscut, a zis el.
— Hmm. Pot să îți pun o întrebare, detectivule?
— Da.
— Ai zahăr pudră pe nas.
Bombonel a înghețat.
Foarte încet, și-a dus laba la nas. A simțit ceva fin și dulce. A privit laba.
Zahăr pudră alb. Exact ca pe prăjitură.
A urmat o tăcere foarte lungă.
Bombonel s-a uitat la podea. La pereți. La tavan. La fereastră. La mama.
— Eu am mâncat prăjitura, a zis el în cele din urmă, cu o voce atât de mică că abia se auzea. Un sfert. M-am dus să o miros și… și după aceea nu mai știu exact ce s-a întâmplat. Dar când m-am uitat era mâncat un sfert și era foarte bun.
— Bombonel.
— Știu, mamă. Am promis că nu mă ating și m-am atins. Și pe urmă am ieșit afară să învinovățesc pe altcineva — și asta e și mai rău decât prăjitura în sine.
— De unde știi că e mai rău?
— Ghimpuș mi-a zis că dacă ai greșit, știi ce trebuie să faci. Să recunoști. Chiar dacă e greu. Chiar dacă ți-e rușine.
— Și ți-a fost greu?
— Foarte greu. Am tot sperat că nu o să-ți dai seama.
— Zahărul pudră de pe nas, a zis mama.
— Da, a zis Bombonel trist. Nu m-am gândit la zahărul pudră.
Mama a zâmbit. Un zâmbet mic, cald.
— Bombonel, mă bucur că ai spus adevărul. Chiar dacă a durat un pic.
— Ești supărată?
— Sunt un pic supărată că ai mâncat din prăjitură fără voie. Dar sunt și mândră că ai recunoscut. Astea două lucruri pot exista în același timp.
— Și petrecerea? Cu mătușa Ursulina și verișorii?
— O facem noi prăjitura la loc împreună. Tu mă ajuți.
— Eu?
— Tu. Și de data asta nu mănânci din ea până vineri.
Bombonel a înghițit în sec.
— Promit, a zis el. Și de data asta chiar jur.
Au făcut prăjitura împreună. Bombonel a pus vișinele, mama a întins crema de vanilie, și împreună au așezat căpșunile pe deasupra, una câte una.
Și Bombonel nu a mâncat din ea. Nici vineri dimineața. Nici vineri la prânz.
Vineri seara, când au venit mătușa Ursulina și verișorii, mama a tăiat prăjitura și i-a dat lui Bombonel prima felie.
— Tu ai muncit cel mai mult la ea.
Bombonel a mușcat din felie.
Era și mai bună decât bucata pe care o mâncase fără voie. Mult mai bună.
Poate pentru că de data asta o merita.
Sfârșitul.
Uneori e greu să spui adevărul. Dar după ce îl spui, te simți ușor, ca și cum ai dat jos un rucsac greu de pe spate. Și prăjiturile câștigate cinstit au întotdeauna un gust mai bun. 🍰
