Sus, pe cer, printre norii albi și pufoși ca vata de zahăr, trăia un nouraș pe nume Noricel.
Noricel era rotund, cenușiu și morocănos. Întotdeauna morocănos. Dimineața era morocănos. La prânz era morocănos. Seara era și mai morocănos. Iar noaptea dormea morocănos și visa lucruri morocănoase.
Ceilalți nori îl știau bine.
— Bună dimineața, Noricel! îi spuneau ei când se trezeau.
— Mda, răspundea el.
— Ce zi frumoasă!
— Nu e frumoasă. E umedă. Și vântoasă.
— Dar soarele strălucește!
— Îmi strică somnul.
Și se întorcea cu spatele și se gândea la lucruri morocănoase.
Dar cel mai morocănos devenea Noricel când cineva îl ruga să plouă.
Ploaia era treaba norilor. Toți norii știau asta. Te umpleai cu apă din mare, vântul te ducea peste câmpii și păduri, și acolo dădeai drumul la ploaie — pic-pic-pic — și apa ajungea la flori, la copaci, la râuri și la toate viețuitoarele care aveau nevoie de ea.
Toți norii făceau asta cu drag.
Toți, în afară de Noricel.
— De ce să plouă? zicea el ori de câte ori îl întreba cineva. Ploaia udă. Ploaia face noroi. Ploaia face oamenii să deschidă umbrele și să se uite posomorât la cer. Nu vreau să fac pe nimeni posomorât.
— Dar florile au nevoie de apă, îi ziceau ceilalți nori.
— Florile să bea din râu.
— Și copacii?
— Copacii sunt mari, se descurcă.
— Și oamenii?
— Oamenii au robinete.
Și Noricel se înfășura în el însuși, morocănos, și nu ploua.
Într-o vară foarte călduroasă, Noricel plutea deasupra Câmpiei cu Flori — un loc minunat unde creșteau mii de flori de toate culorile, de la marginea pădurii până departe, cât vedeai cu ochii.
Sau cel puțin așa fusese înainte.
Acum, florile erau ofilite. Frunzele lor atârnau triste. Pământul era uscat și crăpat, ca o prăjitură uitată prea mult la cuptor. Soarele bătea nemilos de dimineață până seară, și nu plouase de trei săptămâni.
Noricel plutea deasupra și se uita în jos.
— Ce priveliște urâtă, a mormăit el.
Dar chiar atunci, de jos, a auzit o voce subțire și obosită:
— Hei! Tu de acolo! Norișorule!
Pe o tijă subțire, aplecată aproape de pământ, stătea o Margaretă mică, albă, cu petalele zbârcite și frunzele galbene.
— Pe mine mă strigi? a întrebat Noricel.
— Pe tine! a zis Margareta. Te rog frumos, nu ai putea să plouă un pic? Chiar un pic, cât să mă răcoresc?
— Nu, a zis Noricel scurt.
— De ce nu?
— Pentru că nu vreau.
— Dar eu mor de sete!
— Bea din râu.
— Râul e la doi kilometri și eu nu am picioare! a zis Margareta.
Noricel s-a gândit o clipă.
— Problemă valabilă, a zis el. Dar tot nu plouă.
Și a plutit mai departe.
Puțin mai încolo, a auzit o altă voce. De data asta mai groasă și mai adâncă.
— Hei! Noricel! Stai o clipă!
Era un Stejar bătrân, cu trunchiul gros cât trei oameni și crengile întinse spre cer ca niște brațe rugătoare.
— Ce vrei? a zis Noricel.
— Nu ai plouat de trei săptămâni. Frunzele mele încep să se usuce. Rădăcinile mele caută apă și nu găsesc.
— Și?
— Și te rog să plouă.
— Nu.
— De ce?
— Pentru că ploaia face noroi.
— Noroiul e bun pentru rădăcini! a zis Stejarul.
— Bine, dar eu nu vreau să plouă, a zis Noricel. Am decis.
— Cine ți-a dat dreptul să decizi?
Noricel s-a gândit.
— Eu mi-am dat singur dreptul, a zis el mulțumit de răspuns, și a plutit mai departe.
Apoi a auzit un bâzâit supărat.
— Norișorule! NORIȘORULE!
Era o Albinuță — mică, galbenă cu negru, care zbura în cercuri furioase în jurul lui Noricel.
— Nu am ce să culeg! a zis ea. Florile sunt ofilite, n-au nectar, nu pot face miere! Familia mea o să înfometeze!
— Mâncați altceva.
— Suntem albine! Mâncăm miere și nectar! Nu mâncăm sandvișuri! a zis Albinuța indignată.
— Păcat, a zis Noricel.
— Dacă nu plouă, mor florile. Dacă mor florile, nu mai e nectar. Dacă nu e nectar, nu facem miere. Dacă nu e miere…
— Înțeleg logica, a zis Noricel.
— Și?
— Și tot nu plouă.
Albinuța a făcut un sunet atât de supărat că Noricel s-a grăbit să plutească mai departe.
Dar nu a ajuns prea departe. Fiindcă a văzut ceva care l-a oprit.
La umbra Stejarului — singura umbră care mai rămăsese pe câmpie — stătea un Arici mic, cu botul pe labe, uitându-se trist la câmpul uscat.
— Tu de ce ești trist? a întrebat Noricel, fără să vrea să întrebe, dar a ieșit de la sine.
— Ah, un nor. Nu te rog să plouă, a zis Ariciul. Stau la umbră și mă gândesc la ciupercile pe care le mâncam înainte. Ciupercile cresc după ploaie, știi? Și mie îmi plac foarte mult ciupercile.
Noricel nu a zis nimic.
— Și la râul de la marginea pădurii mă gândeam, a continuat Ariciul. Înainte era plin. Acum e aproape sec. Prietena mea Gâlgâia trăiește în râu. Dacă seacă râul, nu mai are unde să stea.
Noricel s-a uitat spre râu. Chiar de acolo sus se vedea că e aproape sec.
— Oricum, a zis Ariciul, ridicându-se, nu te-am rugat nimic. Mergi sănătos, norișorule.
Și a intrat în desișul de sub stejar.
Noricel a rămas pe loc.
S-a uitat în jos la câmpie. La Margareta ofilită. La Stejar cu frunzele obosite. La albinuța care zbura haotic printre florile uscate. La râul aproape sec. Și undeva, în râul acela, o broscuță pe nume Gâlgâia care nu mai avea unde să stea.
S-a simțit ciudat în interior. Un ghemotoc mic și neplăcut undeva la mijlocul lui.
O norișoară mică și veselă, Noriță, a plutit pe lângă el.
— Ah, Noricel! Ce faci?
— Mă simt ciudat. Ca și cum ceva nu e bine. Ca și cum ar trebui să fac ceva și nu fac.
— Asta se cheamă vinovăție, a zis ea simplu. Când știi că poți ajuta și nu ajuți, te simți vinovat.
— Dar eu nu vreau să plouă! a zis Noricel. Ploaia e… e…
S-a oprit.
— De ce nu vrei să plouă, de fapt? a întrebat Noriță cu blândețe.
Noricel a stat o vreme pe gânduri.
— Nu știu, a zis el în cele din urmă, cu o voce mai mică decât de obicei. Am zis odată că nu vreau și… am continuat să zic.
— Dar îți place să plouă?
Noricel s-a gândit serios. Când dădea drumul la ploaie, se simțea mai ușor. Ca și cum scăpa de ceva greu. Și după ploaie, pământul mirosea atât de frumos — a pământ proaspăt și iarbă și flori.
— Poate, a zis el cu jumătate de gură.
— Atunci de ce nu plouă?
Ceva s-a schimbat în Noricel.
A respirat adânc.
Și a plouat.
Întâi un pic, timid — pic… pic… pic…
Apoi mai mult — pic-pic-pic-pic!
Și pe urmă, de-a binelea — PLICI-PLICI-PLICI! — o ploaie frumoasă, caldă, de vară, care cădea în stropi mari și rotunzi și mirosea a început de viață.
De jos, a auzit Margareta:
— PLOAIAAA! Mulțumesc, norișorule!
Stejarul și-a întins crengile:
— Ahhh! Exact ce-mi trebuia!
Albinuța zbura în cerc strigând ceva — Noricel nu înțelegea ce, pentru că zbura prea repede.
Și Ariciul a ieșit din desișul lui, a ridicat botul spre cer și a lăsat ploaia să-l ude, cu ochii închiși și un zâmbet mic de arici pe față.
Noricel s-a uitat la toate acestea.
Și a simțit ceva cald. Ceva bun. Ceva care îl umplea și îl făcea să vrea să plouă și mai mult.
— Ce e senzația asta? a șoptit el.
— Asta se cheamă bucurie, a zis Noriță. Când faci ceva bun pentru alții, te simți bine și tu.
Noricel a stat o clipă.
— E mai plăcut decât să fii morocănos?
— Ce crezi tu?
— Da, a zis el. Mult mai plăcut.
Și a plouat mai departe. O ploaie lungă și bună, care a umplut râul, a trezit florile, a răcorit pădurea și câmpia, și a făcut să răsară, în câteva zile, cele mai frumoase ciuperci pe care Ariciul le văzuse vreodată.
Iar Noricel a rămas deasupra Câmpiei cu Flori tot restul verii. Și a mai plouat. Și iar. Și iar.
Nu fiindcă cineva îl ruga. Ci fiindcă îi plăcea. Fiindcă după fiecare ploaie, câmpia mirosea frumos, și florile se ridicau, și Margareta îi zicea „mulțumesc”, și Ariciul ieșea să mănânce ciuperci.
Și Noricel nu mai era morocănos.
Ei bine, poate uneori. Dimineața, când îl deranja soarele.
Dar asta-i altă poveste.
Sfârșitul.
Și data viitoare când plouă și tu ești acasă, uită-te pe geam și gândește-te la toate florile și copacii și animalele fericite de acolo. Ploaia e un cadou. Chiar dacă udă. 🌧️🌸
